Prezentarea Mănăstirii Surpatele

Pe valea Otăsăului, la poalele pădurii, într-un cadru natural binecuvântat de Dumnezeu, la doar 3 km de Mănăstirea Dintr-un Lemn, străjuieşte de veacuri, Mănăstirea Surpatele.

Biserica Mănăstirii Surpatele a fost ridicată iniţial din lemn, de către logofătul Tudor Drăgoescu şi fratele său Stanciu, boieri din neamul Buzeştilor, la începutul secolului al XVI-lea, în vremea domniei lui Neagoe Basarab. De-a lungul timpului, a fost reparată şi întreţinută de către familiile acestor boieri.

Fiind însă „mică şi prost lucrată”, Doamna Marica, soţia voievodului Constantin Brâncoveanu, a ridicat în locul bisericii din lemn, „o mănăstioară, frumoasă şi iscusită” care a fost târnosită la 1 august 1706, de către Antim Ivireanul, pe atunci, episcop al Râmnicului Noul Severin. Biserica, având hramul „Sfânta Treime”, zidită în planul triconc, cu turlă pe naos şi cu pridvor deschis, este un edificiu de arhitectură medievală religioasă tipic stilului brâncovenesc, de la începutul secolului al XVIII-lea.

Arhitectura armonioasă a lăcaşului îi conferă o eleganţă deosebită. Biserica nu excelează în ornamentaţii. Paramentul exterior este despărţit de clasicul brâu median. Faţadele sunt simple, cu ornamentaţia ferestrelor alcătuită dintr-un chenar pictat cu motive vegetale de inspiraţie orientală, care dublează chenarul de piatră, sculptat.

Pictura interioară, executată în anii 1706-1707 de către zugravii Andrei, Iosif, Harinte şi Ştefan, formaţi în „şcoala de zugrăvie” brâncovenească de la Hurezi, este una dintre cele mai reuşite realizări de acest gen. În anul 1815, biserica a fost reparată şi repictată de către zugravul Gheorghe Gherontie din Hurezi.

Tâmpla bisericii, o adevărată bijuterie sculptată în lemn, păstrează icoanele originale - opere de mare valoare artistică. Uşa de la intrare, o lucrare de rafinament artistic executată de Filip tâmplarul, demonstrează şi ea, gustul pentru frumos al familiei Brâncoveanu.

Din vechea zestre de „scumpe şi foarte frumoase” odoare bisericeşti, se mai păstrează un policandru mare de aramă încununat cu vulturul bicefal cantacuzinesc, creaţie a vestitului meşterului argintar braşovean Hans Georg Beck; două candele de argint pe care sunt incizate numele lui Constantin Brâncoveanu şi al doamnei Marica şi un disc de argint, dăruit mănăstirii de Şerban Cantacuzino şi soţia sa Andreiana, în anul 1710. Alte odoare dăruite mănăstirii de către Doamna Marica se află în prezent la diferite muzee din Bucureşti.

Până în anul 1872, aici s-a desfăşurat o bogată activitate, atât în plan duhovnicesc, dar şi în cel cultural-artistic. În mănăstire au funcţionat diverse ateliere bisericeşti. Scriitorul şi muzicologul nostru Anton Pann, a activat aici, între anii 1837-1850, ca profesor de muzică şi traducător de cărţi religioase, iar artistul plastic francez Auguste Lancelot, care a trăit aici între anii 1860-1870, ne-a lăsat mai multe gravuri şi desene reprezentând în detaliu complexul monahal de la Surpatele. Acestea au fost de mare folos la reconstituirea, în anul 1926, a incintei monumentului, distrusă în urma unei alunecări de teren.

         În inima acestor vechi ziduri sunt săpate povestiri menite să reamintească generaţiilor următoare faptele măreţe ale trecutului, când, viteji, cărturari, sau simpli creştini, s-au ridicat împotriva celor care au încercat ne strice tradiţia, neamul şi credinţa. O astfel de legendă ne spune că aici ar fi jurat Iancu Jianu că va lupta până la moarte împotriva domniilor fanariote, şi tot aici, Tudor Vladimirescu şi oastea sa, ar fi jurat pe Drapel, Evanghelie şi Cruce, în prezenţa episcopului Ilarion al Argeşului (1820-1823), că vor duce până la capăt, lupta pentru eliberarea de fanarioţi a poporului român.